Depresia postpartum – prin ochii mei

„Depresia postpartum este o conditie medicala severa ce poate apare in primele luni dupa nastere. Fara tratament depresia postpartum poate avea o evolutie prelungita si disabilitanta. Aceasta boala este foarte frecventa, afectand 1 din 8 femei in timpul primelor luni dupa nastere. Depresia postpartum poate apare si dupa avort spontan, nastere cu fat mort sau adoptie.
In cazuri rare, o femeie cu depresie postpartum poate dezvolta simptome psihotice care o pot pune in pericol pe pacienta si pe cei din jur (psihoza postpartum).”

sursa: sfatulmedicului.ro

81% dintre femei trec printr-o depresie postpartum sau depresie tranzitorie, o spun studiile, nu eu. Si cu toate astea doar 14% sunt corect informate despre ce inseamna si cum poti trece mai usor peste.

Eu sunt norocoasa, am trecut ca o floare prin asta. Psihologii clinicieni denumesc starea prin care am trecut eu depresie tranzitorie postnatala – baby blues. Bine ca a fost doar atat. Spun asta acum, la aproape 3 ani dupa nastere, atunci nu vedeam decat negru in fata ochilor. Nici nu vreau sa ma gandesc cat le este de greu mamelor care nu au un sot aproape, o mama, o sora, pe cineva de suflet.

Va povestesc din experienta mea, poate treceti sau ati trecut prin asta si trebuie sa stiti ca nu sunteti singure si ca este ceva normal. M-am trezit in prima dimineata acasa, dupa venirea de la maternitate, cu zambetul pe buze. O ora mai tarziu plangeam in hohote si aveam o durere in suflet de parca se terminase lumea atunci, acolo. Motive nu aveam chiar deloc, aveam un copil sanatos si frumos, un sot absolut fantastic, o mama care imi era aproape sa ma ajute, soacra ma suna de 1245 de ori pe zi sa imi dea sfaturi si sa ma incurajeze, financiar aveam de toate, in concluzie nu-mi lipsea nimic.

imageSi cu toate acestea eram in depresie. Plangeam si spuneam ca e prea mica si n-am sa ma descurc, ca sotul meu sta toata noaptea cu ea si ziua munceste si e epuizat, tot felul de ganduri irationale. Prima reactie este sa te invinovatesti, sa arunci pe tine tot ce se intampla. Daca nu ai trecut prin asta n-ai cum sa iei in serios o mama care iti povesteste astfel de lucruri. De multe ori am auzit spunandu-se ca sunt „mofturi” sau „ifose”. Ifosele astea duc la lucruri grave daca sunt ignorate. Eu am avut noroc, am fost puternica si a durat doar doua zile dar poate dura mult mai mult, si cu repercursiuni uriase!

Ce m-a ajutat pe mine si ce cred ca ti-ar fi de folos si tie:

• daca esti deja insarcinata sau planuiesti sa ai un copil, citeste despre asta, informeaza-te din toate sursele posibile; eu am un caracter puternic dar in acel moment m-a ajutat foarte mult faptul ca stiam ce se intampla cu mine, care este cauza.

• puneti-va si sotul/iubitul sa citeasca despre asta, conteaza mult sa va fie alaturi in acele momente, sa inteleaga prin ce treceti si sa nu puna paie pe foc.

• in prima faza a fost mama langa mine care mi-a povestit experienta ei, mult mai grea decat a mea; apoi am stat pana tarziu in bratele sotului meu care m-a linistit si a avut rabdare cu mine. Nu stati singure, cautati pe cineva cu care sa vorbiti, chiar si la telefon daca altfel nu se poate, singur mereu e mai greu.

• plangi cat poti de mult, te descarci – e lucru dovedit stiintific, lacrimile de tristete contin o substanta care te elibereaza de stres, de griji

• daca nimic nu functioneaza pentru tine si simti ca te scufunzi, cere imediat ajutorul unui specialist – psiholog. Banii pentru acele sedinte sa nu-i consideri irositi, considera ca investesti in tine si in viitorul copilului tau. O mama depresiva nu poate creste un copil sanatos psihic.
Acum te rog sa imi lasi un comentariu ( sau un mesaj privat, daca doresti sa ramai in anonimat) in care sa imi spui cum ai trecut TU prin asta. Ce te-a ajutat? Ce te-a facut sa depasesti acel moment? Povestea ta ar putea fi de ajutor altor mame sau viitoare mame.
Daca iti sunt utile povestile mele, te astept cu un like aici:

https://www.facebook.com/mamadeprintesa/

Anunțuri

10 gânduri despre “Depresia postpartum – prin ochii mei

  1. Pingback: Depresia post-partum. Raspunsuri de la un specialist. | Mama de Printesa

  2. Buna
    Tare mult am suferit si eu …
    Acum 4 luni am adus pe lume o fetita, (ft dorita,de5ani)prin cezariana de urgenta,pt ca nu era intoarsa.Dimineata mi s-au rupt apele,am plecat la spital si dupa 5 ore au „vazut” ca micuta mea vrea sa iasa cu funduletul … In fine,ca sa scurtez putin … S-a nascut , prima data i-au dat-o sotului in brate , cam dupa 30 min am tinut-o eu. Nici nu stiu cum sa ma exprim… Aveam facute planuri , care s-au spulberat intr-o clipa. Mi-am imaginat ca voi naste natural, ca o voi avea din prima clipa pe pieptul meu si ca va semana cu mine(nu stiu de ce „pretentia”asta. Dar surpriza , totul a fost invers : cezariana, a tinut-o sotul iar cand am vazut-o , semana leit cu socrul meu(pe care nu tare il am la suflet,defapt mi-e indiferent)
    Șocul șocului !!!
    O tineam in brate si inafara de ” ce frumoasa ii”(desi nu credeam asta) nu spuneam nimic … Nu o consideram nici frumoasa,dar nici urata.Nu imi era la suflet,nu stiu cum sa explic, nu m-am indragostit de ea, era ceva de genul „ok,am nascut,e copilul meu , tre sa am grija de ea si atat” Nu simteam acea legatura care trebuia sa fie …. Ft mult am plans si m-am rugat mereu … Pana intr-o zi, cam la 2 sapt m-am trezit dimineata,m-am uitat la ea si m-am indragostit. Parca aveam ceva pe ochi si nu puteam sa o vad … Era cea mai perfecta cea mai minunata ! Ma uit la pozele de atunci … Era atat de micuta , atat de frumoasa … Minunata!Perfecta! Acum , regret atat de mult pt toate acele ganduri … Daca as putea sa dau timpul inapoi , sa mi-o puna iar in brate , sa o pup si sa ii spun ca e minunata,perfecta si ca o iubesc tare …

    Apreciază

  3. Buna. Eu am un baietel de 5 ani. Il iubesc neconditionat. Depresia mea a durat 5 ani. Sotul meu nu a luat asta in serios si atunci am decis sa ma inchid in mine. Nu am fost la psiholog. Am stiut ca este depresie dar nu am vrut sa fac nimic. Simteam ca eram vinovata de viata mea si ca nu sunt apreciata si iubita. Si asa am stat 5 ani pana cand sotul meu mi-a cerut sa ne separam. Dupa cateva luni mi-am schimbat modul de gandire si am scos la suprafata lucrurile care ma fac fericita. Mi-am gasit un job pe care il ador, m-am mutat intr-un apartament care ma face sa ma simt acasa si am alaturi pe cel mai iubit dintre pamanteni, baietelul meu. Acum sunt fericita si mi-am recapatat respectul fata de mine si de viata mea. Cu greu dar am reusit.

    Apreciază

  4. Sunt si eu mamica de curand,de o luna de zile!Acum ma simt bine,sunt doar foarte obosita pt ca bebelusul meu nu prea doarme noaptea.Eu mi-am dorit inca din adolescenta un copil(acum am 25 ani),visam mereu cu ochii deschisi la momentul asta,si stiam ca voi fii cea mai fericita cand se va intampla.Ca si graviduta m-am interesat si de aceasta depresie,care mi se parea imposibila gandindu-ma cat de fericita sunt ca in sfarsit mi s-a implinit visul,insa dupa un travaliu destul de lung si de chinuitor,m-am intors acasa destul de obosita si de speriata.Primele zile au fost destul de dificile,in ciuda faptului ca eram fericita ca am nascut aveam momente in care ma panicam,aveam senzatia ca poate totusi am facut o gresesla,ca poate nu trebuia sa fac un copil,ca nu o sa ma descurc si incepea inima sa imi bata foarte tare!Plangeam uneori gandindu-ma ca in ochii iubitului meu nu voi mai fii aceeasi,ca m-am ingrasat putin,ca am ramas cu cateva vergeturi si ca adimra alte femei cum pe mine nu ma va mai admira niciodata.Simteam ca nu pot sa fac asta.Cum am trecut eu peste?Am zis NU!nu am d c sa fiu trista!Intr-adevar si iubitul meu s-a purtat foarte frumos si a avut grija de mine,dar imi amintesc ca o sg data l-am sunat plangand si i-am zis ca imi e greu fara el acasa!Dar nu am deschis vreun subiect depresie sau ceva de genu,pur si simplu am incercat sa ignor,si de fiecare data cand iubitul meu ajungea acasa de la servici ma duceam la el bucuroasa ca il vad,pe bebe il priveam cum doarme si ii spuneam incontinuu ca e cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat si ca il iubesc enorm.Si asa au trecut si durerile dupa nastere si starea mea s-a imbunatatit cu fiecare zi!In concluzie,pentru mine solutia a fost sa ignor starea proasta si sa ma bucur de familia pe care o am.Sper ca povestea mea sa le ajute si pe viitoarele mamici care ar putea trece prin asta!

    Apreciază

    • Ma bucur ca tu ai gasit calea potrivita pentru tine de a depasi aceasta situatie si sper ca experienta ta sa fie utila si altor mamici care se regasesc in ceea ce ai scris tu. Iti multumesc ca ai imartasit aici povestea ta! Sanatate multa!

      Apreciază

  5. am un baietel de 11 l. in primele luni cu el acasa a fost detul de greu era rautz din cale-afara!! eu sotul soacra socrul cumnata…cumnatul…o matusa ce sta cu noi in curte…toti eram la capitolul scuturat si leganat. am crezut ca n-o sa fac fata…am crezut ca nu se mai termina noptile in care plangea pana adormea… eram ca un zombi…imi era frica sa adorm sa nu pateasca ceva…. dar am primit incurajari si sustinere din partea tuturor!! e foarte important sa spuna cineva …”stai linistita..te ajut eu!!” „da sa il leagan si eu!” pur si simplu vedeau ca nu mai pot si mi-l luau din brate si iimi povesteau verzi si uscate doar doar vor smulge un zambet..:D e dezastru sa fi singur,,,cred ca nu ma descurcam fara ele!! le multumesc din suflet!!

    Apreciază

  6. ! Sunt si eu mămica de 4 luni jumate. Am trecut printr-o depresie aproximativ 2 luni. Am avut destule motive care ma făceau sa plâng 20 de h din 24. Mergeam prin casa, si când treceam prin fata oglinzii realizam ca plâng. Zilnic aveam vizitatori si abea așteptam sa plece, nu suportam nici cel mai mic zgomot. Începusem sa delirez de la oboseala si atata plâns.M-am confruntat cu fel si fel de probleme, credeam ca numai copilul meu le are si ca nu o sa-i mai treacă. Mama a fost salvarea mea, m-a ajutat enorm, copilul meu va știi asta si va învață sa o aprecieze si sa o iubească. Si soțul mi-a fost alături moral, fizic nu prea deoarece ii era frica sa o țină in brațe, era tare mică. Nu ai de unde sa știi cum e dacă nu treci prin asta. Lumea vorbea… „Parca ar fi singura care a născut”… Nu sunt singura,dar reacțiile sunt diferite de la o mama la alta. Acum copilul meu e foarte bine, creste pe zi ce trece. Si eu sunt bine si ma gândesc ca mi-am făcut griji fără rost La al doilea știu ce am de făcut si îmi va fi mai ușor.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s