Viata ca un montagnes russes.

De cate ori nu vi s-a intamplat sa rabufniti, sa spuneti stop joc, si de la capat? Eu recunosc ca de multe ori.

Copilul intotdeauna vrea lucruri sau are nevoie de tine, si pe buna dreptate. Tu esti tot ce are el mai pretios si singurul om pe care se poate baza oricand, oricum, oriunde. Dar esti om, si se intampla sa nu mai poti, sa nu mai vrei, sa ai nevoie de o pauza. Asta nu te face o mama rea, nici nu inseamna ca nu iti iubesti puiul. Ci doar ca uneori ai nevoie de timp pentru tine, sa incarci bateriile, pentru a putea sa ii oferi sufletului dependent de tine tot ce e mai bun: timp, rabdare, intelegere, rabdare, joaca, rabdare.

Atunci ar fi perfect sa ai un sot langa tine, unul prezent si implicat, ca doar un copil se face in doi. Acum nu vreau sa imi sara in cap sotiile care cred ca e doar treaba lor sa aiba grija de copil. E perfect si asa, daca asta functioneaza pentru voi. Cunosc multe mame care sunt atat de implicate in cresterea copilului , incat nu permit nici un ajutor, nici macar de la tată. Am mai vazut si opusul, mama care tine copilul in brate doar ocazional iar tatal care este full time mommy.

Oricum ar sta lucrurile, e minunat atat timp cat sunteti fericite asa si atat timp cat lucrurile functioneaza pentru voi ca si familie. Chiar zilele trecute s-a suparat o cititoare pe mine pentru ca am spus ca unul din secretele unei mame (mai) odihnite este sa imparta 50:50 sarcinile cu cel de langa ea.

Acum NU spun ca totul se masoara, se cronometreaza si se noteaza. Doi pampersi tu, doi eu. Doua biberoane tu, doua eu. Azi ii faci baie tu, maine eu. Schimb de ture la fiecare 30 min cu copilul (pe asta chiar am facut-o in parc, in perioada cand Printesa facea primii pasi, ne durea spatele ingrozitor, non-stop, pe amandoi). Nu.

Nu suntem programati sa fim roboti, nu putem anticipa tot ce urmeaza si nu putem functiona dupa un program batut in cuie. Atunci cand spun 50:50, ma refer mai mult la a porni ca o echipa in aventura asta de a creste un copil.

In mintea mea perioada copilariei (si viata in general) e ca un montagnes russes. Urci, cobori, urci, cobori. Uneori exista zile mai linistite, alteori pur si simplu simti cum cazi in gol si tot ce ai vrea este sa strigi cu putere. Pentru astfel de momente ai nevoie de omul din scaunul de langa tine, sa te tina strans de mana,  sa stii ca nu esti singura, si uneori chiar sa tipe cu tine. Sa fie acolo. Cu inima 50:50. Jumate la el, jumate la tine. In ritmul caruselului vostru.

Nu putem spune stop joc niciodata, asa cum nu putem nici opri timpul in loc in momentele cand am avea nevoie sa tragem putin aer in piept. Iar pentru asta uneori e nevoie de el sa ia copilul la o plimbare, si sa poti sta tu cu tine. Sau sa dormi o noapte cap-coada. Sau sa faci o baie fierbinte. Sau sa te uiti la tavan. Orice. Timp special tu cu tine.

Noi ne-am gasit ritmul din montagnes russes, ritmul casei noastre.Uneori mai derapam, dar niciodata nu ne dam drumul la mana. Suntem mereu acolo, el pentru mine, si eu pentru el.

Sunt curioasa, voi (cum) faceti 50:50? Ati gasit ritmul vostru? Imi puteti povesti aici sau pe Facebook.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s