Cum mi-am convins copilul sa isi stranga jucariile? Oare am reusit? 

De ce tin neaparat ca Sofia sa isi stranga singura jucariile, ma intrebati? Nu pentru ca am vre-o dorinta de exploatare a propriului copil, nici pentru ca imi place mie sa fiu ascultata si nici macar faptul ca am strans jucarii zilnic timp de trei ani, fara exceptie, nu m-a facut sa incep procesul acesta. 

Acum un an am luat hotararea aceasta. Atunci am hotarat eu, ea s-a decis ca e util abia la un an dupa, mai precis de cateva saptamani. Pana atunci jucariile nu aveau o „casa” a lor, erau peste tot unde vedeai cu ochii. Orice sertar, dulap, geanta, in mai toate buzunarele gecilor, pe masina de spalat si sub ea (uneori ajungeau si in ea), in pat, sub pat, peste TOT. 

Intr-o vrie de curatenie si nervi intinsi la maxim, mi-am dat seama ca degeaba vreau eu ca ea sa stranga daca nu stie unde sa le duca. Asa ca am facut o vizita la IKEA, am cumparat un sistem de depozitare cat mai simplu si usor accesibil pentru ea si am inceput (in lipsa ei) trierea aka jumatate la gunoi. Din acest moment fiecare jucarie avea locul ei, misiunea ei. 



Simplu pana aici. Dar cum convingi un copil de nici patru ani ca odata scoase, lucrurile nu isi gasesc singure drumul inapoi? 




Intai i-am explicat cum si de ce procedam acum asa. I-am spus ca in loc sa petrec o ora strangand jucarii, prefer sa petrec ora cu ea. I-am aratat cat de simplu este sa gasesti jucaria pe care ti-o doresti daca stii exact din ce loc sa o iei. I-am mai explicat si ca cel mai simplu mod de pastra ordinea este sa nu o strici. Asta nu inseamna sa folosim jucariile pe post de bibelouri, ci doar sa le scoatem pe rand, iar cele cu care nu ne mai jucam sa se intoarca in cutia/raftul/locul lor. 



Eu am explicat. Probabil ca acum va intrebati cine m-a si inteles? 


Nimeni, evident. Si e normal, mai ales ca imi asum faptul ca am crescut-o invatand-o ca poate si are dreptul sa conteste si sa ceara explicatie pentru orice decizie se ia si o priveste in mod direct. La inceput spunea ca nu gaseste nimic, ca i-au disparut jucarii (partial adevarat), ca e prea greu, ca a obosit, ca nu mai are timp sa se joace (da, 12h/zi sunt totusi prea putine), ca aia si ailalta. Booonnn. Nu vrei? Nu-i nimic. Scoate cate vrei, dar doar pe covor si atat. I-am ingradit spatiul de joaca tocmai cu scopul de a vedea ce dificil este sa te joci si sa nu mai ai unde. 

Nu i-a placut. A fost suparata pe mine, si-a dat seama repede ca nu e treabă asa si, usor, usor a inceput sa devina un reflex si nu o corvoada stransul jucariilor. 

Nu cred ca ii stric copilaria invatand-o sa fie autonoma, organizata, sa respecte regulile (care sunt putine, dar de la care nu ne abatem aproape niciodata). 

Evident ca a gasit o portita si astfel a inventat „Țara lui ce vreau eu” adica azi fac doar ce vreau, nu si ce trebuie. Recunosc ca vizitez si eu țara asta destul de des, doar si noi invatam de la copii, nu? 

Daca va plac povestile din viata noastra va invit sa le share-uiti mai departe. Ma puteti gasi mereu si pe pagina de FB a blogului www.facebook.com/aminatomescu/

Anunțuri

2 gânduri despre “Cum mi-am convins copilul sa isi stranga jucariile? Oare am reusit? 

  1. după cum spuneam, noi – ciudații. la 8 luni ale bebelușului, Mihai, soțul meu, îl lua se mânuța și putea fiecare jucărie cu mănâța lui la coșul cu jucării.. pe la 2 ani, copilul mai degrabă adormea în câmpul muncii, strângând jucării, decât să le lase împrăștiate… 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s