Si adultii au… tantrum!

Ce? Credeati ca doar copiii fac tantrumuri? Va spun ca nu, le avem si noi in ADN, doar suntem putini mai abili si am invatat cum sa gasim alte denumiri (adica scuze) pentru tantrumurile noastre: suntem nervosi, ne-a enervat mult prea tare X lucru sau nu putem accepta Y lucru. 

Ganditi-va, nu defapt exact asa se intampla si atunci cand un copil are un tantrum? 

Noi suntem nervosi ca el refuza sa se imbrace, el este frustrat ca nu poate hotari singur. Noi ne enervam pentru ca intarziem la job, el se supara ca nu are niciodata timp sa faca ce isi doreste, cand isi doreste. Eu ma enervez pentru ca loveste cu un umeras in geamul masinii, desi i-am repetat de un miliard de ori ca il trezeste pe frate-su, ea face in continuare pentru ca… multe. 

Asta s-a intamplat acum cateva zile. Povestea pe scurt e asa: eu spuneam una, ea facea alta. Am vazut brusc negru in fata ochilor, am aruncat umerasul pe geam, au urmat o serie de cuvinte urate de la ea pentru mine, s-a trezit frate-su, alte urlete, a venit si tata-su, alte urlete. Totul nu a durat mai mult de 10 min, dar la sfarsit eram toti cu creierii imprastiati prin masina. S-a lasat cu plânsete, suparare, nervi si iar plansete. 

Acum la rece stiu tot ce as fi putut face pentru a NU ajunge acolo. Puteam sa cobor cu ea din masina cat asteptam, puteam sa fac un joculet ca sa o distrag, puteam sa il las pe frate-su sa se trezeasca ca doar nu se sfarsea lumea. 

Dar uite ca uneori nu pot. Desi in timpul circului in mintea mea se derulau exact motivele pentru care reactionez asa, nu ma puteam opri. Stiam ca face asta din gelozie ca el e mic si ea e mare, stiam ca fac asa pentru ca aveam nevoie sa fiu ascultata asa cum nu m-au ascultat ai mei cand eram mica, stiam ca trebuie sa ma opresc pentru ca acum sunt adult iar copilul meu nu avea cum sa faca asta. Dar nu voiam, copilul din mine nu voia. 

Aveam nevoie sa fiu copil, sa tip si sa dau din picioare si atunci cand fac asta toti sa ma asculte, pentru ca asa voiam EU. Ma cunosc destul de bine si stiu ca atunci cand ajung in acel punct nici un exercitiu de mindefulness nu ma mai scoate din prapastie. Solutia mea a fost mereu sa fac lucrurile in asa fel incat sa nu se ajunga in punctul din care sa nu ma mai pot intoarce. 
Solutia mea functioneaza doar uneori.



M-au durut vorbele pe care mi le-a spus ea, m-a durut si mai tare ca m-am purtat in halul ala, dar cel mai tare m-a durut faptul ca a trebuit ca Sofia sa primeasca rasplata copilariei mele. Ma urasc la propriu cand se intampla asta. Am adus-o pe lume ca sa ii fac copilaria daca nu perfecta, macar mai buna decat am simtit-o eu. Stiu ca ai mei au facut ce au crezut ei ca e mai bine atunci, nu ii mai judec, nu le port pica. Ma oftic pe mine ca nu pot trece mai departe si sa nu mai las asta sa imi ghideze viata. Un psiholog ar spune probabil ca defapt n-am iertat daca n-am reusit sa trec hopul, nu? 

Astazi la masa a inceput ea discutia despre cele intamplate, deci da, capusorul ei inca nu a inteles DE CE s-au intamplat toate acele lucruri. 

-Stii, mami, eu cand sunt nervoasa plang, ca nu stiu ce altceva sa fac. 

-Stiu, iubito, iar eu tip pentru ca uneori nici eu nu mai stiu ce fac.

-Stii ce puteai sa faci? In loc sa imi arunci umerasul si sa tipi, puteai sa il pui in portbagaj pana ne linisteam amandoua si apoi era totul ca inainte

Da, copilul meu a petrecut timp gandindu-se cum puteam face noi sa nu ajungem acolo. Nu stiu daca e bine sau rau, stiu doar ca mi-as fi dorit sa petreaca timp gandindu-se la praf de zane si unicorni…. 

Sa ma ierti! 

Anunțuri

9 gânduri despre “Si adultii au… tantrum!

  1. O, da, eu ma vad vizata! Am tantrumuri…si inca cum :). Acum fiica mea imi pare de mii de ori mai inteleapta decat mine. Imi spune transant: „nu-mi place cand tipi!” … ma pune la punct imediat :).

    Apreciază

  2. Asa e.. si cel mai rau e ca ei sufera mai mult decat nou. Noi ne învinovățim si apoi ne trece, ei cauta solutii si se streseaza. 😦 uneori ma enervez si eu si stiu ca nu e ok.. dar suntem oameni si facem tot posibilul sa ne mentinem pe linia de plutire. Uneori nu reusim..

    Apreciază

  3. Bine că l-ai aruncat pe geam (umerașul!) și nu în altă parte. Eu aveam un creion în mână, pe care-l agitam ca o baghetă magică și am dat cu el în aer, ca să-mi vărs nervii că nu se concentrează să învețe… și el s-a ferit, crezând că dau în el… situându-se exact pe drumul creionului… I s-a umflat rapid și a avut rană 21 de zile.
    Eu, copil crescut cu bătaie și violență, când mă uitam la copilul meu care era vânăt ca și mine cândva, chiar dacă nu din aceleași cauze, m-am simțit atât de vinovată încât nu mai voiam să mă joc cu mine… 🙂
    Da, e oribil când nu ne putem abține, dar suntem și noi oameni.
    Nu suntem perfecți și faptul că ne cerem iertare contează mult în ochii lor.

    Apreciază

  4. Oh, ce frumos ai povestit! Cel mai tare in toata povestea asta, este faptul ca ati vorbit dupa despre ce s-a intamplat. Asta foarte putini parinti o fac. Si multi dintre noi avem tantrumuri 🙂

    Apreciază

    • E un obicei pe caee il are de cand a inceput sa vorbeasca practic. Nu stiu cat la % e meritul nostru, dar cumva simt ca vine si din ea. Simte mereu nevoia sa vorbeasca despre emotii, fapt ce ne-a scos din multe incurcaturi. Da , doamne, sa o tina si in adolescenta obiceiul asta!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s